Greu la deal, şi greu la vale,
Nu-s bucate, nu-s parale,
Toţi sunt lefteri,
Negustorii n-au afaceri,
Preoţii n-au cununii,
Moaşele n-au faceri.

“Biruri noi!” guvernul strigă,
Iar ţăranul: “Mămăligă!”…
Nu-s parale, nu-s:
Ce mai plănuiţi palate
Şi oraşe ca-n Apus?
Ştiţi voi ce-i la sate?

Lanurile-s părăsite:
Nici imaş nu-i pentru vite,
Apele-au secat.
Goi, flămînzi, copiii zbiară.
Gospodarii au plecat
În lume, să ceară…

Nu mai are cum ţăranul
Din pămînt să scoată banul,
Vouă să vi-l dea.
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Şi-n cele palate!

(Alexandru Vlahuta)

Societatea este astfel:

* Cel sarac munceste
* Cel bogat il exploateaza
* Militarul ii apara pe amandoi
* Contribuabilul plateste pentru toti trei
* Vagabondul se odihneste pentru toti patru
* Betivul bea pentru toti cinci
* Bancherul ii excrocheaza pe toti sase
* Avocatul ii insala pe toti sapte
* Doctorul ii omoara pe toti opt
* Cioclul ii ingroapa pe toti noua
* Politicianul traieste de pe urma tuturor celor zece

Două iluzii două fantasme ce poartă desagă şi nu cruce se înbrăţişeză ştiindu-şi fiecare locul în istorie : Moşul ateu, gerilă îl va aduce pe moşul crăciun venit din poveştile religioase româneşti.

Aşa cum primii creştini foloseau ca simbol peştele pentru a se identifica cu crezul în Cel Răstignit (pe atunci crucea ar fi fost un simbol prea vizibil pentru aceia care ar fi dorit să nimicească până şi cel mai mic gând înălţat spre Dumnezeu) ateismul e dus la graniţi pentru a face loc crăciunului care să amintească de cineva care s-a născut să poarte Cruce.

Întrebarea epocii de atunci: Ce doriţi voi să vă dea Moş Gerilă?
Răspunsul: Să ni-l aducă pe Moş Crăciun

Întrebarea epocii noastre: Ce doriţi voi să vă dea Moş Crăciun?
Nevoia de azi: Să ni-L aducă pe Isus Hristos

Iarăşi, în aşteptarea lui moş crăciun
de Adrian Păunescu 1980

Ninge cu ceruri, ninge cu basme
Se-mbrăţişează, nu se opun
Două iluzii, două fantasme
sunt Moş Gerilă şi Moş Crăciun

Poartă desagă, nu poartă cruce
simte şi gerul pe la urechi,
dar Moş Gerilă îl va aduce
Pe Moş Crăciunul nostru străvechi.

Poartă desagă nu portă raniţi
în timp de pace, nu de război
Pe Moş gerilă ducându-l la graniţi
El Moş crăciun se întoarce la noi

Cade din ceruri ultima filă
Fii românilor colinde spun
Ce doriţi voi să vă dea Moş Gerilă?
Să ni-l aducă pe Moş Crăciun

*Fotografia a fost preluată de AICI modificată şi adaptată

n.20 iulie 1943 - d.05 Noiembrie 2010

Adrian Paunescu s-a nascut la 20 iulie 1943, in comuna Copaceni, judetul Balti, Basarabia, ca fiu al lui Constantin si Floarea.

Adrian Păunescu a decedat în această dimineaţă, în jurul orei 7.15. Medicii nu l-au mai putut salva, în ciuda eforturilor depuse. Fostul mare poet mai era ţinut în viaţă doar de aparate, iar în cursul zilei de ieri inima i s-a oprit de mai multe ori.

Cand incepusem sa-l redescopar , sa ma bucur de poeziile sale si de mesajele din ele, iata ca s-a stins din viata cel mai mare poet al ultimilor 50 de ani Adrian Paunescu. Reamintindu-mi si analizand cu ochii si mintea de acum toata manifestarea Cenaclului Flacara si impactul ei asupra generatiei mele socot ca a avut un caracter benefic trasand generatiei tinere un ideal patriotic pur chiar daca era plasat intr-un contest comunist imbacsit. Era o chemare la cunoasterea istoriei noastre si a valorilor sale, lucru care lipseste generatiei de azi dornica de un viitor oriunde in alta parte decat Romania.

Voi posta in continuare testamentul sau publicat putin inainte de plecarea sa in eternitate.  Trecand peste mesajele politice (socot ca Adrian Paunescu a gresit implicandu-se in politica valoarea sa fiind de artist si nu politician) mesajul sau e a unui iubitor de tara, unul care ia pasat de romani si Romania. Condoleante familiei, la revedere Adrian, poezia ta va ramane !

Testamentul lui Adrian Paunescu

Scrisoare către urmaşii mei
de Adrian Paunescu 21/06/2010

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în
discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea
incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la
întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu
e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit,
surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.

Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece.
La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele.
Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii ’50-’60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii ’85-’90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului.
După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională.
Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele
săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor
gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă  surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.

O poezie care il reprezinta :

Eu nu am sa ma fac bine niciodata,
Mereu voi suferi de-o boala grea,
Simtindu-mi constiinta vinovata,
Ca nu e totul gata-n tara mea.

Puteti sa ma-ntrebati: – Ce vrei, baiete ?
In treburile mari de ce te bagi ?
Am sa raspund milos si pe-ndelete:
- Eu stiu ca imi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit si nervi si timp si viata,
In drumul car m-a ademenit
Si-am acceptat sa dorm pe copci de gheata
Si sa traiesc pe muchie de cutit.

Puteam sa-mi fac in alte parti avere,
Puteam sa fiu un bun european,
Puteam sa ma inscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam sa am un os cum au toti servii,
Sa-l rod meschin si fara de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toti nervii
Si ea nu-mi da nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Tara,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Neam,
Nu e-nauntru hiba, ci afara,
Traiam un veac labil daca eram.

N-am dreptul la o mare suferinta ?
Nu-mi dati cartela nici pentru prapad ?
Ei bine-atunci in mine ia fiinta
Un neam pe care voie am sa-l vad.

Si n-am sa pot sa-ngadui niciodata,
Acestui trup, nelegiuit al meu,
Sa-nvete nebunia blestemata
De a-i fi usor cand tarii ii e greu.

Ca fluturele parasind omida,
Cand vine peste toti o clipa grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida
Desi putea zbura,daca voia.

N-aveti la dumnevoastra-n farmacie,
Medicamente, boala sa-mi luati,
Un singur leac imi trebuieste mie:
Sa-i pot vedea pe ceilalti vindecati.

Aceasta boala e o boala rara,
Aceasta boala e o boala grea,
Aceasta boala se numeste Tara,
Si leacul este ea si numai ea.

Fotografiile au fost preluate de pe www.adrianpaunescu.ro si de pe alte site. Testamentul de aici

sau Yahoo Messenger ID:  simonssuceava

sau la Magazin SIMONS situat in GALLERIA MALL aflat la iesirea din orasul Suceava  spre Falticeni.

CEL MAI MIC PRET GARANTAT

De cele mai multe ori, avem impresia ca Cuvantul Lui Dumnezeu (mesajul Sau divin) trebuie rostit intr-un anume fel pentru a fi inteles si astfel El sa produca schimbarea launtrica pentru a deveni un crestin autentic si a gusta din imparatia Lui Dumnezeu.

Ascultand cateva melodii vechi, atat de apreciate si cantata intr-o epoca in care simpla rostire publica a Numelui Mantuitorului era socotita o ofensa adusa partidului si conducerii tarii, am fost marcat sa observ ca desi versurile cantecului nu vorbesc de loc despre Isus sau crestini se aseamana izbitor de mult cu viata pe care trebuie sa o traim noi si o dorim sa fie realitate in noi ca si crestini.

Poezia se cheama Bieti Lampagii, si ne cheama sa privim la acea meserie de acum aproape un secol in care iluminatul public era facut cu gaz, iar in fiecare seara lampagii veneau sa aprinda felinarele pe strada inarmati cu tijele acelea lungi la capatul carora festila era aprinsa si asfel felinarul putea oferi lumina.

Simbolistica este profunda si nu aleasa la intamplare, nu e vorba doar de o noapte ci de “un veac cu noapte mare” un veac intunecat in care purtatarii de lumina aduc bucurie si nu tristete.

Se asociaza tristetea cu intunericul si frumusetea cu lumina, desi dragostea lumii este pentru intuneric si cearta este pentru cei care aduc lumina.

Meseria lampagiilor este numita arta, unica arta care merita facuta pana la sfarsit, chiar si atunci cand supararea pentru rautatile celor din jur te fac sa renunti.

Finalul este coplesitor : Lampagii aduc lumina pana lumea care traieste in intuneric va intelege ”ca vin beznele profunde” daca “ziua nu se ascunde in lampagii” iar misiunea lor e atat de importanta si lumea are atat de mare nevoie de lumina incat daca se vor termina resursele vor arde ei , jertfirea de sine asemeni modelului mesianic care a facut aceasta pentru noi toti .

Sunt sigur ca cine a ascultat atunci cu inima deschisa aceste versuri e ca si cum ar fi ascutat:

Ioan 3:16 – 21 Fiindcã atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sã nu piarã, ci sã aibã viaþa vesnicã.

Dumnezeu, în adevãr, n-a trimis pe Fiul Sãu în lume ca sã judece lumea, ci ca lumea sã fie mântuitã prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a si fost judecat, pentru cã n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Si judecata aceasta stã în faptul cã, odatã venitã Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru cã faptele lor erau rele.

Cãci oricine face rãul, urãste lumina,si nu vine la luminã, ca sã nu i se vãdeascã faptele.Dar cine lucreazã dupã adevãr, vine la luminã, ca sã i se arate faptele, fiindcã Sunt fãcute în Dumnezeu.” rostite astazi . In concluzie:

Fiti lampagii aducatori de lumina al acestui veac !

1. Intr-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca sa nu fiti tristi
Voi le stingeti catre ziua
Si noi ne luam adio
Sarmani artisti

R: Bieti lampagii, in veacul greu
Noi, orice-ar fi, lucram mereu
Dam foc, dam foc, felinarelor
Dam foc, dam foc, felinarelor

2. Vine noaptea urmatoare
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos
Voi le stingeti dusmaneste
Voua noaptea va prieste
Vai, ce folos

3. Cineva mereu ne cearta
Ca urmam aceasta arta
Fara de tumult
Si-ntr-o lume fara luna
Va vom spune noapte buna
Umiliti prea mult

4. Dar ni se va face mila
Vom da iar foc la festila
Nu vom rezista
Caci lumina alb-albastra
Este meseria noastra
Ea si numai ea

5. Contra noptii tutelare
Vom aprinde felinare
Pana veti simti
Ca vin beznele profunde
Daca ziua nu se-ascunde
In lampagii

6. Noi, artistii fara vina
Noi purtam in maini lumina
Sa v-o dam-napoi
Iar daca-o sa fie cazul
Si va disparea si gazul
Vom arde noi

(Adrian Paunescu)